Minele de sare sunt deschise vizitatorilor de foarte multa vreme, iar in unele dintre ele s-au amenajat sali de joaca, terenuri de sport si spatii de odihna. Oamenii coborau acolo si stateau cateva ore pe zi, mai multe zile la rand.
Din obiceiul asta a pornit ideea de haloterapie amenajata la suprafata. Drumul pana la o mina cerea timp, cazare si bani, iar multa lume nu si-l permitea. Asa a aparut intrebarea daca aceleasi conditii pot fi create intr-o incapere obisnuita, la cativa pasi de casa.
Raspunsul a venit treptat, odata cu echipamentele care macina sare si o imprastie in aer. De atunci, ideea s-a mutat din subteran in cladiri normale, la parter sau la etaj, si a ajuns pana in locuinte particulare.
Camerele care copiaza mina
O incapere amenajata la suprafata incearca sa reproduca cateva lucruri dintr-o mina: aerul incarcat cu particule fine, temperatura constanta si umiditatea tinuta intre limite. Toate saline artificiale construite in cladiri pornesc de la aceasta idee simpla, oricat de diferit ar arata la final si oricat de mult ar diferi ca suprafata.
Partea grea nu e peretele, ci aerul. Intr-o mina, conditiile vin de la sine, din masa uriasa de sare din jur si din adancime. Intr-o camera de douazeci de metri patrati, totul trebuie produs si controlat cu aparate.
De aici vin si cerintele de instalatie. Ventilatie proprie, senzori pentru temperatura si umiditate, corpuri de iluminat care nu ruginesc. Lucruri pe care in subteran nu le cere nimeni, pentru ca natura le rezolva singura de mii de ani, fara niciun aparat si fara curent electric.
Modelul cu blocuri roz
Dintre toate variantele de finisaj, cea mai cautata e cea construita din caramizi de sare roz. O salina cu sare de Himalaya are peretii ridicati din blocuri, iar lumina asezata in spatele lor trece prin material si schimba complet atmosfera din incapere.
Materialul vine in bucati grele, care cer o structura de sustinere. Montajul seamana cu o lucrare de zidarie si se face de jos in sus, bloc cu bloc. Durata e mai mare decat la celelalte modele, iar pretul urmeaza aceeasi logica.
Temperatura din astfel de incaperi se tine in jur de douazeci de grade. E un interval ales ca sa fie comod pentru cineva imbracat subtire, care sta pe loc o perioada, fara sa ii fie nici cald, nici frig. Peste sau sub intervalul asta, sederea devine incomoda in cateva minute.
Diferentele fata de mina naturala
Comparatia cu subteranul se face des, dar nu rezista complet. O camera amenajata la suprafata are alt volum, alta adancime si alt fel de a produce aerul incarcat cu sare. Seamana la impresie, nu la mecanism.
Avantajele sunt insa greu de ignorat, mai ales pentru cineva care nu locuieste langa o mina. Ce se schimba efectiv cand incaperea e la suprafata, intr-o cladire obisnuita:
- drumul dispare, locul e in oras sau chiar in casa
- temperatura si umiditatea se regleaza dupa nevoie
- programul nu depinde de orarul unui obiectiv turistic
- accesul e mai usor pentru copii si pentru varstnici
- aerul se incarca in minute, nu dupa ore de stat
In schimb, o incapere amenajata cere curent, consumabile si revizii, lucruri pe care o mina nu le cere niciodata. E un schimb intre comoditate si intretinere, iar fiecare alege ce il deranjeaza mai putin.
Amenajarea unui astfel de spatiu
O camera cu pereti de sare nu se face intr-un weekend si nu incepe de la finisaj. Prima discutie e despre incapere: cati metri are, ce inaltime, cum intra si cum iese aerul din ea in momentul de fata.
Abia dupa ce se stiu lucrurile astea se poate alege echipamentul, iar dupa echipament vine modelul de perete. Ordinea obisnuita a unei lucrari complete arata cam asa:
- se masoara incaperea si se verifica structura
- se refac ventilatia si instalatia electrica
- se ridica peretii si se monteaza sarea
- se instaleaza aparatul si senzorii
- se regleaza valorile si se face o prima pornire
Cine incepe cu peretele frumos si lasa instalatia la urma ajunge aproape sigur sa desfaca o parte din lucrare. E o greseala intalnita des si costa de fiecare data mai mult decat ordinea corecta.
Locurile in care apar des
Hotelurile si pensiunile au fost primele care au adoptat ideea, pentru ca aveau deja zona de relaxare si le trebuia inca un motiv pentru care oaspetii sa le aleaga. Spatiul exista, trebuia doar amenajat altfel.
Au urmat centrele de relaxare, salile de sport si saloanele de masaj, unde serviciul se adauga la ce se facea oricum. Un client care vine pentru altceva ramane cu usurinta inca o jumatate de ora, daca are unde.
Gradinitele si scolile au cerintele lor, pentru ca acolo intra copii mici. Peretii se acopera cu gratii, ca sarea sa nu poata fi desprinsa cu mana, iar supravegherea e permanenta. Restul instalatiei ramane insa la fel ca in orice alt spatiu.
Linia care leaga cele doua
Intre o mina veche de sute de ani si o incapere amenajata anul trecut intr-un hotel pare sa nu existe nicio legatura. Si totusi, a doua nu ar fi aparut niciodata fara prima.
Ce s-a pastrat e ideea: aer incarcat cu particule fine de sare, intr-un spatiu inchis, la temperatura constanta. Ce s-a schimbat e felul in care se obtine, din aparate si din instalatii, nu din adancime si din roca.
Pentru cine amenajeaza un astfel de spatiu, lucrul util de retinut e tocmai asta. Peretele din sare preia aspectul, dar aparatul preia functia. Fara partea a doua, ramane doar un decor reusit.
